Nu-mi amintesc daca am simtit sau am spus vreodata ca mi-e dor de Mihaela Runceanu sau de muzica ei ... m-am obisnuit atat de mult cu acordurile si versurile ei, zambetul si gesturile, vocea si gandurile ei impartasite sau nu ... incat e o prezenta permanenta, diafana si sonora.
De obicei, muzica ce ne-a "atins" intr-un mod profund si aproape nefiresc de intim si personal, ne urmeaza in fiece clipa, in fiece imprejurare pe care o traim, fie ca o ascultam sau nu. Nici nu e nevoie poate sa ascultam la nesfarsit acele melodii care ne-au vrajit, acele versuri care ne-au povestit parca propria existenta, pentru ca ele ne urmeaza oricum, vibreaza in subconstient, in fiecare pas si in fiecare cuvant pe care il rostim.
Nu stiu daca toamna care se apropie si se insinueaza furis in diminetile noastre sau altceva m-a facut sa impartasesc aceste ganduri aici, dar stiu sigur ca acele slagare ale Mihaelei Runceanu care ne-au marcat existenta intr-un fel sau altul si spiritul ei curajos ne urmeaza oriunde am fi, in orice anotimp sau poveste.
Mihaela Runceanu, un vers pe acorduri intense si vii, mereu langa noi, mereu "la drum" impreuna cu fiecare dintre noi...